Deficitul extern al statului feudal

Deficitul extern se apropie de 5% din PIB și puţinii aflaţi într-o asemenea secvenţă vor părăsi UE.

Problema este însă că soldul extern poate fi interpretat ca o balanţă curentă a bunurilor, serviciilor, veniturilor şi transferurilor, dar şi a soldului sectoarelor guvernamental şi neguvernamental, a diferenţei dintre economisiri şi investiţii, cu precizarea că deficitul de cont curent e considerat și o formă amânată de inflaţie.

Iar dacă luăm în calcul că din respectivul procentaj trei sferturi e deficitul bugetar, ce se va plasa la minimum 3%, se poate spune că vorbim de deficitul extern al statului. Mai precis, cele care au produs dezechilibrul sunt salariile bugetarilor, în special ale celor din administraţia locală, tributari baronilor.

La momentul oportun am avertizat în legătură cu invertirea efectului Balassa – Samuelson şi am precizat, mai mult în glumă, că toţi lucrătorii vor merge să se angajeze la stat în aceste condiții. Iată însă că nu-i deloc glumit când companiile se derentabilizează serios ca să-i poată ține. Plătesc și impozite corespunzătoare susținerii lefurilor majorate ale oamenilor de încredere ai baronilor locali, dar asigură și propriilor salariați un nivel de remunerare cu ajutorul căruia să evite plecarea lor. De unde atâtea rezerve de productivitate?!

Am ajuns cu acest prilej la deficit ca o formă amânată de inflație, cu mențiunea că atunci când spun inflaţie mă refer la ea ca deficit de productivitate. Pentru a se evita dezechilibrele e necesar ca sporurilor de productivitate să fie mai mari decât majorarea salariilor și aprecierea monedei locale. Moneda nu se mai depreciază, deficitul de cont curent se umflă, inflația se duce surprinzător la 3,8%, dar se acumulează tensiuni ce vor fi soluționate prin intermediul taxării.

Asta ne duce la deficit explicat pe relația economisiri investiții. Cu un mediu economic ostil românii n-au ce să pună deoparte ca să-și plaseze apoi banii pe piața de capital, aşa cum fac americanii, și atungi recurg la banii străinilor, inclusiv la fondurile europene, dar bineînțeles când o parte a spectrului politic e decis să le capaciteze, în măsura în care le consideră utile pentru feudalii români. Vorbesc, desigur, de baronii locali – reprezentanții capitalismului de cumetrie – niște urmași și promotori ai sloganului “Nu ne vindem țara”, dar care, de fapt, nu se referă în sensul strict la acest lucru, ci la neparticiparea la diviziunea europeană a muncii, după ce mai întâi nu e realizată cea de la noi. 

Și când diviziunea muncii nu funcționează toată lumea vorbește de reprimarea consumului tuturor celor care n-au beneficiat de salarii crescute, ceea ce înseamnă că se gestionează cererea agregată în loc să se stimuleze oferta internă. Adică, dacă în piețele agroalimentare mărfurile sunt mai ieftine decât la hipermarket e limpede că dependenții de importuri se găsesc în această stare și pentru că nu-s integrați producătorii care vând din fața porții. Oare e chiar atât de greu de făcut un lanț de distribuție? Chiar la nimic să nu ne folosească baronii?!

Toate drepturile sunt rezervate sursei